Categories
Analize Video

Propaganda rusă și accesele ei de turcofobie

Turcia ajunge periodic în atenția propagandei ruse, care construiește, de obicei, subiecte în care prezintă această țară drept unul dintre ”membrii buni” ai NATO, poate singura țară puternică din punct de vedere militar care se află, formal, în tabăra occidentală, însă dezvoltă o relație pozitivă, de colaborare, cu Moscova – în spiritul ”lumii multipolare”, revendicată atât de des de Rusia.

Însă, oricât de pozitivă ar părea relația bilaterală ruso-turcă așa cum e prezentată de mass-media rusă, în realitate cele două țări au interese divergente într-o serie întreagă de teatre de operațiuni, atât în Orientul mijlociu cât și în spațiul ex-sovietic. În particular, este vorba despre Azerbaidjan, cu o populație majoritară care vorbește o limbă reciproc inteligibilă cu turca și față de care Ankara aplică principiul ”o națiune, două state”. În siajul ultimului război dintre Azerbaidjan și Armenia, purtat în septembrie-noiembrie 2020 și pierdut de Erevan, în presa rusă au început să fie preluate și diseminate, periodic, mesaje privind expansionismul Turciei în secolul XXI care ar putea afecta chiar teritoriul propriu-zis al Federației Ruse. Astfel, știrea la care ne vom referi în continuare preia o postare tendențioasă de pe Twitter, aparținând unei persoane cu nume de familie armean, care, în franceză, scrie că la canalul francez TRT1 ”prezentatorul arată teritoriile care, potrivit lui, ar trebui să se integreze în Turcia în 2050”. Secvențele video prezintă o hartă în care Turcia, Grecia, Caucazul de Sud și de Nord, părți din Asia Centrală, toată peninsula arabică și o bună parte din Africa de Nord, precum și Crimeea, estul Ucrainei și o bună parte din regiunile de sud ale Rusiei de la Marea Caspică sunt hașurate în roșu într-o structură geopolitică amintind  configurațiile întinderii maxime a Imperiului Otoman. Cititorul este făcut să creadă că ar fi vorba despre un plan de expansiune teritorială nemijlocită a Turciei, cu înglobarea tuturor acestor teritorii între propriile frontiere.

Doar în treacăt este menționat, în articol, faptul că ar fi vorba, de fapt, despre ”sfera de influență” a Turciei, și că ar fi o prognoză a ”companiei Stratfor”, fără a oferi alte detalii. Însă postarea Twitter în jurul căreia este construită știrea spune altceva: că prezentatorul anunță ”integrarea în Turcia” a acestor teritorii. Această ambiguitate și omiterea intenționată a contextului în care are loc relatarea induc în eroare opinia publică. În realitate, ceea ce vedem pe hartă este o estimare a uneia dintre posibilele căi de evoluție geopolitică în secolul XXI, aparținând think-tankului american Stratfor. Fondatorul Stratfor – care între timp a devenit Geopolitical Futures, publicație online – George Friedman, este autorul unui studiu privind evoluția geostrategică a lumii în întregul secolul XXI, publicat în anul 2009, cu titlul ”The Next 100 Years”. În acest studiu, printre altele, Friedman prognozează că deja pe parcursul deceniului în care ne aflăm, întreaga Europă de Est va deveni arena confruntării a două puteri reemergente, Polonia și Turcia, o Turcie care are potențialul ca în anul 2050 să ajungă să-și poată proiecta puterea și să influențeze zona geografică demonstrată în reportajul video din știrea menționată.

Prin urmare, ceea ce vedem în fragmentul de emisiune de la televiziunea turcă TRT1 nu reprezintă vreun plan al Turciei de a anexa/ocupa zone extinse din Europa și Asia, ci punerea în discuție a unei prognoze făcute de un colectiv de specialiști în geopolitică – adică un scenariu posibil, însă deloc iminent. De altfel, Stratfor/George Friedman nu au avut întotdeauna dreptate în previziunile lor, eufemistic vorbind, pentru că au scris cu toată seriozitatea că în primii ani ai deceniului în care ne aflăm va avea loc colapsul guvernului rus și, de facto, ștergerea Rusiei de pe hartă – aceasta nemaijucând niciun rol în concertul marilor puteri din secolul XXI. De asemenea, aceeași soartă ar urma să fie împărtășită, în aceeași perioadă, și de către China. Aceste predicții au fost făcute în anii 2005-2010. Ne aflăm în anul 2021 și ne este clar că asta nu se va întâmpla în următorii câțiva ani, și pare foarte improbabil și în perspectiva întregului deceniu. Friedman și echipa sa au prevăzut și apariția unui ”bloc polonez” în Europa Centrală, aliat îndeaproape cu SUA, care în anii 2021-2025 ar fi fost deja activ și ar fi extins teritorial țări precum Polonia, România sau Finlanda din contul fostelor republici sovietice și a Rusiei în disoluție. Există astăzi Inițiativa celor Trei Mări și este clar că are loc o evoluție spre decuplarea regiunii de Europa de Vest și alianța cu SUA, însă lucrurile nu au căpătat nici proporțiile, nici rapiditatea preconizată de Friedman. Prin urmare, cu toate că, în general, liniile trasate de el au tendința de a se confirma, există multe variabile care perturbă desfășuarea scenariilor sale în amploarea descrisă – ceea ce, coroborat cu ”temerile” speculate cu agilitate de propaganda rusă, ne arată, de la înălțimea anului 2021, că o mai mare probabilitate o are scenariul în care Turcia își va extinde, într-adevăr, influența, însă, confruntându-se cu probleme interne (fragilizare economică, creșterea opoziției față de regimul Erdogan) și cu rezistența acerbă a unor țări precum Grecia, Cipru, Egipt, chiar și Rusia pe multe planuri, amploarea efuziunii geopolitice a Turciei va fi mult mai modestă decât cea prognozată de Stratfor/George Friedman.

Rusia vrea să încetinească avansul Turciei în propriul ”spațiu vital”

O altă teză preferată a propagandei ruse legate de Turcia este că NATO provoacă, cu bună știință, un război între această țară și Rusia. În materialul menționat în cele ce urmează, regăsim această teză chiar în debutul textului. Analiza prezintă sumar esența discuțiilor la nivel înalt din NATO, iar privind regiunea Mării Negre, menționează necesitatea Alianței de a ”reîntoarce Ankara pe orbita transatlantică”. Este menționat dialogul telefonic dintre noul secretar de stat de la Washington și ministrul turc de externe. În opinia autorului rus, cei doi oficiali nu au reușit să aibă ”o discuție sinceră”, pentru că Anthony Blinken i-ar fi cerut lui Mevlüt Çavuşoğlu ca Turcia să renunțe la sistemul rusesc de rachete anti-aeriene S-400. Materialul inserează și opinia unui analist politic turc, Orhan Gafarlı, care arată că Turcia și NATO înțeleg că trebuie să coopereze, cu toate că au disensiuni, că în societatea turcă există în continuare ”o cerere de menținere a calității de membru NATO” și că în obiectivul de a reduce apropierea dintre Turcia și Rusia NATO este sortit eșecului pentru că cele două țări ”au prea multe legături”.

Avem de a face și aici cu ilustrarea relației Turcia-Rusia doar în culori roze, fără menționarea teatrelor de operațiuni militare în care cele două părți se înfruntă, fie și indirect (turcii prin intermediul insurgenților sirieni sau libieni iar rușii atât cu trupele regulate cât și cu membrii companiilor militare private), fără menționarea Caucazului (atât de sud cât și de nord), unde influența Turciei crește îngrijorător de mult pentru Rusia. Exemplul din 2015 cu doborârea unei aeronave militare ruse de către Turcia și răcirea bruscă a relațiilor bilaterale în următoarele luni a ilustrat în mod clar că pe teren, nu în narațiunile propagandei ruse, cele două țări pot intra foarte ușor în conflict și nu e nevoie de NATO pentru a-l stimula. Cu toate acestea, partea rusă are nevoie ca, măcar formal și de ochii lumii să demonstreze că poate construi relații ”de parteneriat” cu o Turcie care-și urmărește cu obstinație propriile interese și nu ezită să intervină, nici de dragul ”parteneriatului”, în curtea din spate a Moscovei, după cum s-a putut vedea în recentul război azerbaidjano-armean. Nevoia Rusiei de a demonstra că are relații bune cu Turcia este intrinsec legată de necesitatea de a apărea ca o țară puternică, care dispune de aliați puternici, nu în ultimul rând de a demonstra potențialilor noi cumpărători de armament valoarea acestuia, din moment ce o țară NATO precum e Turcia (a doua armată ca mărime din Alianță) se dotează cu S-400. Dar mai există un scop – acela de a-i îmbuna pe turci, de a-i determina să-și reducă din asertivitatea cu care provoacă Rusia în Caucaz, Asia Centrală și republicile majoritar turcice și/sau musulmane de pe teritoriul Federației Ruse. Moscova știe că o Turcie hiperagresivă și o Ucraină pusă pe răzbunare, pe lângă problemele din Siria și Libia, ar însemna prea mult pentru ea și nu ar putea să facă față pe atâtea fronturi. De aceea încearcă să-i ”perieze” pe turci, în speranța că vor reuși să ajungă la o delimitare reciproc avantajoasă a sferelor de influență. În această relație, de fapt, Rusia e cea care se apără iar Turcia e cea care atacă. Și acest lucru se va vedea în următorii ani.

Alianța ruso-turcă, un mit

Această tentativă de appeasement la adresa Rusiei despre care vorbeam anterior se observă cel mai bine în poziționări precum cea din materialul analizat în cele ce urmează. Autorul face un elogiu, un ”vibrant omagiu” relațiilor reciproc avantajoase ruso-turce, lăudând înțelegerile la care cele două țări au ajuns în Libia, Siria și regiunea Karabah din Azerbaidjan. Se menționează apropierea Turciei de Rusia după tentativa de lovitură de stat din 2016, însă autorul e forțat să menționeze caracterul oportunist al acesteia, având în vedere necesitatea ”potențării capacității de negociere în fața aliaților occidentali”. Sunt menționate conducta de gaze Turkish Stream, construcția de către Rusia a unei centrale nucleare în Turcia și schimburile comerciale de 25 de miliarde de dolari anual. Tonul deosebit de reverențios adoptat la adresa Turciei trădează această necesitate a Rusiei, despre care am vorbit anterior, de a-și etala alianța ”strategică” cu Turcia drept un corolar al politicii externe ruse.

Printr-un efort care frizează potemkiniada, propaganda rusă încearcă să construiască mitul unei relații ruso-turce bazate pe încredere și rezistența în fața unor ”inamici comuni” (preferabil SUA, desigur), ignorând cu desăvârșire detalii deloc convenabile, precum cele menționate anterior, încercând să ascundă preocuparea crescândă a elitei ruse față de extinderea influenței turce în spațiul ex-sovietic și alte zone de interes pentru Rusia. Această preocupare, fobie chiar, transpare adesea din luările de poziție – mai ales pe rețelele de socializare – ale unora dintre liderii de opinie naționaliști din Rusia, în special filo-armeni, precum fostul lider al grupărilor armate din estul Ucrainei Igor Strelkov (Ghirkin) și alții. Mai ales că există un subiect pe care propaganda rusă îl trece sub tăcere dar care dă fiori reci decidenților de la Kremlin: colaborarea militară tot mai intensă dintre Turcia și Ucraina și dotarea armatei ucrainene cu dronele turcești care au spulberat armata armeană în războiul cu Azerbaidjanul. Iar Turcia are interesele ei în Crimeea tătărească și susține poziția Ucrainei că acel teritoriu îi aparține.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *