Actualul război informațional îndreptat împotriva României și R. Moldova se desfășoară pe trei paliere distincte de intervenție și relevanță:

I. DEZINFORMAREA și NOUA PROPAGANDĂ vizibilă implementate sub mai multe forme, de la utilizarea imaginilor trucate, a titlurilor eronate, la tehnicile specifice social-media (comentarii, grupuri de discuții, spam-uri etc.);

II. LOBBY/PR-ul – campanii de promovare a unei imagini de țară (Public Diplomacy) sa a unei personalități politice (Lobby), prin folosirea unor purtători de mesaj legitimi și credibili, cu impact asupra unui grup-țintă specific;

III. PSYOP – operațiuni psihologice elaborate – de fapt, ce mai subtilă acțiune asupra unui grup sau populații. Se pune accent pe conținutul informației răspândite, dar mai ales pe efectul creat de informație la nivelul publicului-țintă (accentuarea fricilor, alienării, stimularea emoțiilor negative etc.) cu scopul de a influența deciziile strategice ale guvernelor, organizațiilor, grupurilor sau persoanelor fizice. Vă prezentăm o listă cu cele mai utilizate tehnici și instrumente de propagare a dezinformării și a știrilor false:

  • „Ai noștri vs. ai lor” – reprezintă o tehnică de mobilizare în jurul liderului sau a unui spațiu imaginar (Uniunea Eurasiatică, Lumea Rusă, Eurasia etc.) prin apelul la emoțiile fixate anterior în subconștientul populației dintr-un stat sau regiune. Abordarea este deseori una tipic maniheistă: „bine” vs. „rău”, „patriot” vs. „trădător”, „România” vs. „sorosiștii”.
  • Titluri false – tehnica presupune ca titlul să nu aibă nicio legătură cu subiectul articolului, sau să fie reformulat pentru a i se conferi un alt sens, agreat de „designerii dezinformării”. De cele mai multe ori, aceste titluri sunt lungi, generalizante și țipătoare, fiind utilizate în cadrul „știrilor-maimuță” pentru clickbait.
  • Dovezi contradictorii – faptele sau declarațiile din materialele jurnalistice nu sunt susținute prin dovezi sau surse credibile.
  • Prezentarea unilaterală și selectivă a faptelor – articolele conțin fapte sau declarații parțial adevărate. Articolele pot conține informații veridice, dar acestea sunt oferite selectiv prin omiterea unor poziții divergente față de temele fixate în dezinformare. Tehnica este folosită pentru a orienta publicul spre o concluzie prestabilită, potrivită cu agenda setting a redacției.
  • Logica falsă („A determină B, chiar dacă B nu rezultă neapărat din A”) – tehnica presupune utilizarea mistificării și a relatărilor scoase dintr-un anumit context. Exemple: „Occidentul a impus sancțiuni împotriva Rusiei deoarece se teme de ascensiunea acesteia”, „Atât timp cât există Putin, există și Rusia!”.
  • Manipularea prin falsuri – faptele sau datele prezentate în articol sunt false. De exemplu, un interviu acordat de un oficial și menționat într-o știre nu avusese loc, sau un eveniment/incident prezentat într-o știre nu s-a petrecut. De cele mai multe ori, sursele care „confirmă” dezinformările sunt și ele fabricate, acesta fiind principiul de bază al oricărei propagande.
  • Imagini/video/materiale audio trucate – o variație a „manipulării prin falsuri”. Tehnica presupune utilizarea materialelor vizuale (fotografii, imagini satelit, portrete, caricaturi etc.) sau audio (înregistrări, interviuri, interceptări etc.) provocatoare și chiar false. Scopul constă în conferirea unei credibilități sporite unui subiect de interes pentru propagandă/dezinformare, sau pentru a discredita o persoană sau un fapt real dar contradictoriu cu campania de dezinformare. Mai mult, orice încercare de argumentare logică este tratată cu suspiciune.
  • „Sursele alternative vs. manipulările agențiilor mainstream” – de obicei, presa de propagandă încearcă să convingă de faptul că vine doar cu perspective alternative față de anumite evenimente sau fapte. Totuși, designerii dezinformării acționează de pe poziții unilaterale, acceptând drept „cele mai credibile surse” (televiziuni și agenții de știri) finanțate de un actor statal sau surse afiliate acestora.
  • Negarea faptelor – o variație a „prezentării unilaterale și selective a faptelor”, mai ales atunci când datele factuale sunt negate în mod intenționat. Relatarea despre evenimente este trunchiată cu un anumit scop. Se apelează sistematic la citarea inexactă a surselor credibile pentru a le denatura mesajul sau a le compromite credibilitatea în fața publicului. Altfel, faptele pot fi reinterpretate pentru a obține același efect: inocularea unui sentiment de îndoială la nivelul publicului asupra unei relatări sau teme de interes.
  • Exagerarea și suprageneralizarea – prin această tehnică relatările despre evenimente, fapte sau persoane sunt dramatizate, „se bate o alarmă falsă”, sau se folosește un context fabricat anterior pentru a genera sentimente de neîncredere sau psihoze la nivelul publicului vizat. O tehnică conexă este cea a „catalogării eronate”, cum ar fi extrapolarea punctului de vedere unui singur jurnalist, expert sau persoană publică ca și poziție asumată la nivel oficial de către un stat.
  • Catalogarea eronată – tehnica presupune analiza unui fapt sau eveniment punând accent pe elementele sale constituente, iar concluzia obținută în urma analizei elementelor constituente va fi generalizată la nivelul populației sau al statului vizat de dezinformare. De exemplu, dacă o un cetățean rus face parte din opoziție sau este simpatizant al acesteia, atunci va fi automat catalogat drept liberal, deși opoziția din Rusia este eterogenă (vorbim de socialiști, comuniști, libertarieni, anarhiști și monarhiști).
  • Scoaterea din context – faptele și declarațiile sunt relatate într-un context diferit față de cel original. De exemplu, citatul este transcris exact, însă a fost schimbat numele persoane care făcuse declarația, sau contextul unui citat este modificat pentru a-l pune într-o lumină favorabilă/nefavorabilă pe autorul citatului original. De cele mai multe ori se citează doar declarației care se potrivesc temei dezinformării: „uite cum gândesc în realitate moldovenii”, „cetățenii moldoveni sunt de acord cu aderarea R. Moldova la Uniunea Vamală Rusia-Belarus- Kazahstan” etc.
  • Expresii sau metafore exagerate – folosirea unor termeni și metafore excesive pentru a susține o narațiune falsă sau a camufla un fapt real. De exemplu, deseori vom putea întâlni sintagmele: „moarte misterioasă”, „misterioasa dispariție” în loc de „crimă”, „sinucidere” sau „ucidere prin otrăvire”, cu scopul de a amplifica sentimentele de îndoială și suspiciune în rândul publicului.
  • Etichetarea – marginalizarea faptelor, declarațiilor sau a persoanelor prin utilizarea unor sintagme specifice („etichete”) cu impact emoțional negativ: „hunta”, „fasciști”, „banderoviști”, „naționaliști”, „sorosiști”, „coloana a 5-a” etc. Acestea deseori capătă forma unor atacuri la persoană cu scopul de a submina autoritatea sau legitimitateaunei persoane sau grup. Uneori tactica poate căpăta forme mai dure, cum ar fi calomnia și atacuri cu tentă rasistă/sexistă/xenofobă.
  • „Cercul vicios” – tehnica se referă la declarații care sunt interpretate și explicate prin declarații similare. De exemplu: „președintele are dreptate pentru că el întotdeauna are dreptate”, „presa occidentală minte pentru că este occidentală” etc.
  • False comparații/similarități (Tu quoque … – lat.) – utilizarea unor false comparații/similarități pentru a susține o temă modelată de designerii dezinformării, sau pentru a justifica fapte sau politici false. De exemplu: „în cazul alipirii Crimeii s-a procedat la fel ca în cazul invadării Irakului”, „recunoașterea Abhaziei și Osetiei de Sud de către Rusia e asemănătoare cu recunoașterea Kosovo de către occidentali” etc. De obicei, tehnica este însoțită și de atacuri la persoană pentru un impact emoțional mai puternic.
  • Falsul expert – faptele sunt prezentate și analizate de către un „expert” (chiar și occidental) cu o credibilitate sau notorietate cel puțin discutabile, dacă nu chiar controversate. Prin această tehnică, cutiile de rezonanță ale dezinformării imită formatul de dezbateri consacrat în cadrul presei mainstream. De obicei, în cadrul dezbaterilor publice este invitat un „expert” sau „cercetător” agreat de redacție. Care-și exprimă în acord cu temele dezinformării. Declarațiile acestuia sunt ulterior reansamblate într-un context mai larg. Aici poate fi combinată și tehnica „exagerării și suprageneralizării” De exemplu: „presa română scrie că …”, „un cunoscut politolog ucrainean spune că …”, „uite ce spun românii despre unire …” etc. Au fost cazuri când „experții” occidentali invitați trebuiau să joace rolul de „agresor” la adresa „valorilor naționale” cu rolul de a declanșa sentimente anti-occidentale în rândul publicului captat de știrile propagandistice.
  • Exploatarea imparțialității – atunci când presa de mainstream abordează anumite evenimente într-o manieră echilibrată (de exemplu, prin prezentarea mai multor puncte de vedere); însă presa de propagandă utilizează aceste intervenții în cadrul unor materiale jurnalistice cu scopul de a dezinforma și a induce în eroare. Această tehnică poate fi întâlnită mai ales în cadrul posturilor de televiziune care au în grilă talk show-uri. Designerii dezinformării pot deturna ulterior declarațiile experților neafiliați pentru a susține temele de propagandă.
  • Prezentarea opiniilor drept fapte – când o opinie ne este prezentată drept fapt real care se petrecuse anterior, cu scopul de a promova sau a discredita o narațiune
  • Inocularea îndoielii – tehnica e folosită când o narațiune este reinterpretată cu sintagme cu impact emoțional de îndoială, astfel paragraful „într-o investigație jurnalistică privind actele de corupție la nivel înalt au fost menționați și câțiva prieteni din anturajul președintelui Putin”, se va transforma în „în așa-numita investigație jurnalistică privind actele de corupție la nivel înalt au mai fost menționați presupuși prieteni din anturajul președintelui Putin”.
  • Camuflajul – această tehnică e folosită cu scopul de a distrage atenția de la evenimente sau detalii cu adevărat importante, prin prezentarea insistentă a altor evenimente sau fapte pentru a evidenția detalii nesemnificative. E o tehnică folosită în trecut și de propaganda sovietică în statele occidentale, fiind cunoscută în mediul de specialitate ca maskerovka.
  • Teoriile conspirației – de altfel, e o variație a tehnicii „camuflajului”, mai ales atunci când se folosesc diverse zvonuri, mituri și/sau false ipoteze privind existența unei conspirații îndreptate împotriva publicului, totul având scopul de a distrage atenția de la teme, fapte sau evenimente cu adevărat importante și a capta o audiență mai largă (clickbait). Iată câteva exemple: „Statele Unite au creat în laboratoare virusul Zika pentru a cuceri mai ușor alte state”, „politica SUA ne îndreaptă cu pași repezi spre al treilea război mondial”, „liderii români sunt masoni aflați la cheremul Marelui Licurici” sau „NATO plănuiește să atace Transnistria și să o alipească României” etc. O altă variație a acestei tehnici se referă la „conspirația inversată” ce presupune discreditarea unei știri reale prin etichetarea acesteia drept o conspirație. De exemplu, paragraful „Ministerul Sănătății discută despre posibilitatea adoptării unei legi a vaccinării obligatorii pentru înscrierea copiilor la școli sau grădinițe” va fi reinterpretat sub forma: „companiile farmaceutice doresc impunerea vaccinării obligatorii a copiilor pentru a-și spori câștigurile”. Cu cât scenariile sunt mai absurde și sursa care-l propagă e de notorietate, cu atât conspirația va fi mai credibilă.
  • Efectul bandwagon – insinuarea că o „majoritate” împărtășește sau manifestă o anumită atitudine față de o problemă specifică. Presupusa înțelepciune a acestei „majorități” este transformată într-o instanță supremă. De exemplu: „oamenii susțin politica lui Putin”, „rușii se consideră fericiți”, „cetățenii n-ar fi împotriva sistării temporare a internetului pe parcursul desfășurării protestelor în masă”, „moldovenii îl simpatizează pe președintele rus Vladimir Putin” etc. Opinia opoziției sau a minorității este automat exclusă, prin asta urmărindu-se instituirea unei „spirale a tăcerii” față de o majoritate „unită și puternică” etc.
  • Falsa dilemă – publicul este forțat să aleagă din două opțiuni total opuse, de obicei acestea pot lua forma de „noi” vs. „străinii”. De exemplu: „sau ești patriot, sau sclav al NATO”, tertium non datur.
  • Exacerbarea emoțiilor – o variație a tehnicii „exagerării și suprageneralizării” ce poate fi identificată în cazul în care narațiunea capătă valențe emoționale mai pronunțate. Cel mai elocvent exemplu al acestei tehnici este „cazul Lisa”, când în spațiul public din Germania se răspândise știrea falsă precum că o tânără de 13 ani, cetățean german cu origini rusești, ar fi fost sechestrată și violată timp de trei zile de către mai mulți refugiați sirieni. După ce știrea devenise virală și se organizase proteste antiguvernamentale, presa germană a relatat faptul că tânăra Lisa fugise de bună voie de acasă ca urmare a rezultatelor proaste obținute la școală. Totuși, tehnica „exacerbării emoțiilor” a reușit să distragă publicul german de la realitate, radicalizând unele segmente ale societății prin discursul anti-imigranți. În regiunea Europei Centrale și de Est, precum și în spațiul CSI, această tactică utilizată în războiul informațional al Rusiei reușește să exploateze nostalgiile populației față de trecutul „glorios” comunist sau sovietic, avansând ocazional tema iminenței unui război nuclear și utilizarea statelor mici drept carne de tun.
  • Fabricarea contextului – cea mai des întâlnită tactică la nivelul canalelor de știri de pe posturile de televiziune participante în cadrul operațiunilor de dezinformare. Astfel, se fabrică un anumit context urmând apoi să fie asamblat unei știri precedente încât sensul acesteia să fie reinterpretat de public conform direcției prestabilite de propagandă. De exemplu, pentru a propaga mesajul că principalul vinovat în atacurile teroriste de pe continentul european este UE deoarece a refuzat să colaboreze cu Federația Rusă (în condițiile în care Rusia a înregistrat succese în lupta contra ISIS, aducând pacea în Siria); știrile care descriu succesele militare ale Rusiei în Orientul Mijlociu și capacitatea sa militară de a anihila gruparea ISIS trebuie să le preceadă pe cele cu atacurile teroriste de pe aeroportul din Bruxelles.
  • „Capcana lui Galilei” – este o variație opusă a „efectului bandwagon”, denumită și „efectul underdog”, ce presupune un îndemn de regrupare în jurul „celui învins” sau „celui mai slab”. Tactica este cel mai des utilizată în cadrul mesajelor anti-sistem. De exemplu: „Galileo Galilei s-a confruntat de unul singur cu un sistem mult mai puternic și în final a avut dreptate. Așadar, și noi, cei care ne confruntăm cu dominația americană, avem dreptatea de partea noastră și vom obține victoria mult-așteptată”.
  • Eroarea fundamentală de atribuire – constă în tendința de a explica toate comportamentele observate ale actorilor statali sau non-statali prin caracteristici psiho-morale false, ignorând sistematic factorii de context, situaționali. Această tactică presupune justificarea propriilor succese prin supraestimarea propriilor calități, și explicarea nereușitelor prin intermediul factorilor contextuali, cum ar fi „teoriile conspirației”, „climatul regional nefavorabil” etc. În timp ce nereușitelor altor actori le sunt atribuite cauze interne, succeselor acestora le sunt aduse explicații de context situațional. De exemplu: „Problemele economice ale Ucrainei sunt cauzate de lăcomia și corupția oficialilor de la Kiev, iar criza economică din Rusia este determinată de implicarea Occidentului”.